Pentru cei ce nu ma cunosc pentru ca nu am fost la foarte multe din intalniri, numele meu este Cezar si sunt alcoo…. am gresit grupu.
Revenind la prezentare, motivul absenteismului este pentru ca de 6 ani sunt plecat din tara. Cu toate astea pasiunea pentru motorsport si masini a ramas la fel de vie ca atunci cand am plecat. Saptamana trecuta am avut ocazia sa particip la una din cele mai tari experiente “cursieristice” din viata mea: o cursa de 12 ore de karting alaturi de cativa prieteni si colegi, pe circuitul din Loheac, Franta.
Invitatia am primit-o acum vreo 2 luni. Evenimentul este organizat de unul din partenerii nostri, CFM (producatori de motoare pentru avioane) si are loc o data pe an. Dat fiind faptul ca anul asta am decis sa sponsorizam, ne-am hotarat sa facem si echipa.
Am adunat 6 oameni (5 tipi si o tipa) si am decis sa participam…. Toate bune si frumoase pana cu 3 zile inainte de plecarea catre eveniment, cand toti incepuseram (inclusiv eu) sa fim cat de cat bosumflati de ideea de a merge pana la mama draculu, in nordul Frantei, intr-un orasel din mijlocul pustietatii ca sa ne dam 12 ore in continuu cu niste karturi… Cu un week end inainte a fost F1 in Monaco si efectiv am fost rupti in gura 72 de ore NON-STOP… cu greata, cu dureri de ficat cu de toate… Eram toti epuizati si singurul lucru pe care ni-l doream era un week end de relaxare. Cu toate astea tre sa recunosc ca dintre toti eu eram cel care incercam pe cat posibil sa le spun ca “lasa ca o sa fie bine”… vorba aia… SUNT 12 ORE DE DAT CU KARTU IN PLM!!! Si nu orice fel de karturi. 125 cmc in 2 timpi, 22 CP si undeva la 90 kg (alea normale pe care le inchiriezi cand “te duci la karturi” de obicei sunt in 4 timpi si au in jur de 8 CP si 150 kg). Cu chiu cu vai ne-am obisnuit cu ideea si am zis ca oricum putem macar sa bem pana ne facem cacat in fiecare zi si tot o sa iasa un week end reusit.
Vineri:
Ma intalnesc cu Serena. Nebuna de nadejde la bine si la rau… O tipa cum rar intalnesti, care nu se da inapoi de la nimic… si cand zic nimic… NIMIC…
Ora 9.30. Ne intalnim in fata la Cazino, sa mergem catre aeroportul din Nisa. Avionul era la 12 asa ca am aveam timp cacalau. Am zis sa fim cumpatati si sa luam busu, ca doar e express pana la aeroport si nu tre sa ne batem capu cu parcatul masinii etc…. Ceea ce noi nu am luat in considerare este ca NICI aici nu se respecta vreodata orarul… dupa ce am stat ca idiotii 45 de minute in statie, ne pregateam deja sa le dam mesaj celorlalti si sa ne eschivam de la ceea ce credeam noi ca va fi un week end de cacat in mijlocul pustietatii. Fix cand am pus mana pe telefon sa dau mesaj, a aparut busu si intr-un final am ajuns la aeroport. Acolo ne-am intalnit cu 3 dintre ceilalti coechipieri si am luat zborul direct Nisa – Rennes (la 20 de km de Loheac). Dupa un zbor de 1 ora 40 cu un cacat de avion de 60 de persoane in care am crezut ca o sa murim de vreo 3 ori, am aterizat cu bine, ne-am recuperat bagajele si am purces catre iesire.
La iesire, ne astepta un nene grizonat, pe la vreo 55-60 de ani, care s-a prezentat ca fiind Pascal. I-am dat buna ziua si ne-a condus catre masina. Am realizat abia mai tarziu cine era individul, dar asta o sa va povestesc in randurile de mai jos. Ne-am urcat in dubita lui si am plecat catre Loheac. Pe drum am intrat in vorba cu omu si am incercat sa aflam care e treaba cu concursul asta care se tine de 10 ani incoace. Ne-a explicat ca totul a pornit de la 10 indivizi care faceau asta si usor usor s-a ajuns in prezent la 20 de echipe, a cate 3-6 oameni fiecare.
Din una in alta, am inceput sa discutam despre istoria oraselului unde aveam sa mergem si ne-a explicat omu cum ca prin anii ’60-’70 un tip foarte pasionat de masini, fost pilot de raliu, a cumparat o ferma din Loheac si a construit alaturi de partenerul lui un mic circuit pentru masini. Circuitul respectiv s-a transformat ulterior in prima etapa constanta de rally-cross din lume.
Dupa vreo 30 de minute de mers cu masina, am ajuns in Loheac. Inainte sa ne duca la hotel, omu ne intreaba daca nu vrem sa vedem unde va avea loc evenimentul de karting si daca nu vrem sa vedem si circuitul propriuzis din oras. Neavand altceva mai bun de facut, am acceptat. Am intrat pe niste drumuri intortocheate pe care omu mergea cu Viano-ul ala de zici ca era cel putin la VTM… m-am gandit initial ca fiind “localnic” probabil ca si-a petrecut toata viata la circuit si ca oricum stie stradutele alea ca in palma.
Dupa ce ne-a aratat circuitul de karting, a pornit omu spre hotel… In drum spre hotel, la un moment dat zice: “Uite, aici este cea mai mare colectie privata de masini din Europa. Vreti sa intrati un pic sa vedeti ?” Evident ca am spus ca da. Trage omu la poarta, suna la o sonerie, dupa care intra cu masina in curte. Acolo erau 2-3 baieti care lucrau la un Mustang vechi. Le zice omu ca e cu niste invitati si ca intra rapid inauntru sa dam o tura scurta. N-a zis nimeni nimic. Doar unul din baieti a dat din cap aprobator.
Povestea incepe cu adevarat abia acum… In momentul in care a deschis usa garajului eu deja eram ud tot…. omu a deschis usa, iar in prim plan m-a lovit imaginea asta:
Cuvintele nu isi au rostul…
In fine… am intrat in garaj, dupa care omu zice: “da, tot aici este si o colectie impresionata de masini de F1 din trecut, hai pana in partea ailalta sa o vedeti…“. Ceea ce nu am realizat este ca pentru a ajunge in “partea aialalta” am facut cam 5 minute in pas aproape alergator si a trebuit sa trecem pe langa alte 680 (nu glumesc… SASE SUTE OPT ZECI !!!) de alte masini… de la masini de rally de Grupa B, la Ferarri 250GT, Lamborghiniuri de care nici nu stiam ca exista si multe alte bijuterii pe care imi e greu sa le enumar aici… O sa atasez mai jos pt cei ce au rabdare sa se uite un filmulet de 30 de min pe care l-am facut a doua zi cand am avut timp sa ma plimb singur prin tot garajul.
Dupa ce terminam tot turul, evident ca a venit intrebarea:
– “Cat valoreaza toata asta ?”
– “Pai e foarte greu sa fie estimata.. se pare ca ar fi undeva la 1.2 miliarde”
…. am inlemnit. In drum spre iesire, omu zice “hai sa vedem daca este si Michel aici (n.r. – proprietarul).” Mergem noi in garaj, il gasim pe Michel, care lucra la o masina, iar Pascal ne introduce si spune: “El este Michel…. asociatul meu”. A fost momentul cand am pus cap la cap toate indiciile pe care ni le-a tot dat Pascal pe tot parcursul drumului. Omu care avea toate masinile alea, circuitul si JUMATATE DIN LOHEAC, venise sa ne ia de la aeroport cu duba si urma sa ne cazeze la hotelul pe care evident tot el il detinea alaturi de Michel….
Cand am realizat cu cine avem de a face, l-am intrebat cum de … si de ce … si de ce nu a trimis pe nimeni si pula mea…. Iar raspunsul omului a fost unul care efectiv m-a bagat in pamant de rusine si care in acelasi timp mi-a dat speranta in umanitate: “am ajuns la o varsta si la o avere la care oricand as putea sa ma opresc din a munci si as putea sa nu fac nimic, dar iubesc masinile, motorsportul si imi face placere sa intalnesc oameni noi, sa gatesc pentru ei si sa le arat ca se poate face totul si altfel”.
Dupa ce am stat de vorba si cu Michel pret de vreo 10 minute in care i-am laudat colectia impresionanta si faptul ca la varsta lui, l-am gasit in garaj mesterind la o masina, ne-am indreptat catre hotel. Era deja ora 5. Pascal ne-a lasat la hotel si ne-a spus ca putem sa mergem la barul din satuc si ca va veni sa ne ia din nou la 7 pentru ca atunci mai vin si alti invitati, iar apoi va urma sa luam masa. In hotel totul este legat de masini. Fiecare camera are o tema. In unele ai pompe vechi de benzinarie cu logouri clasice (nu replici) de la benzinarii vechi. Alta camera era decorata cu toate combinezoanele lui Loeb (evident Loeb vine acolo in fiecare an pentru ca ii place atmosfera din orasel si petrece cate o saptamana cu Pascal si localnicii, band bere la colt – fara caterinca).
In fine, ne-am dus la bar, unde evident ca ne-am troznit destul de bine in alea 2 ore. Am cunoscut cativa din locanici si mi-am schimbat total parerea despre Franta. Eu unul nu ii halesc, dar in oraselul ala toata lumea saluta si zambea, chiar daca doar treceai pe langa ei. Pe langa asta, 90% din masinile de acolo, sunt ori absolut demente, ori “pour les connaisseurs” ; semn ca toti cei de acolo au legatura cu automobilismul. Michel si Pascal au inceput incet incet, din anii ’60-’70 sa restaureze oraselul si sa il tina in viata, platind majoritatea utilitatilor pentru localnici, doar ca sa ii tina acolo. Cand au inceput sa cumpere proprietatile din Loehac, satucul avea o populatie de 600 de persoane. Acum locuiesc acolo undeva la 2000, iar in perioada in care se tine rallycross-ul vin 45,000 de vizitatori.
La un moment dat am incetat sa mai fac poze masinilor de pe strada pentru ca ma simteam deja ca ultimul turist penal…
Genul de masini pe care le vezi pe strada:
In fine, seara am luat masa cu restul celor care ajunsesera si cu Pascal, care a stat cu noi mai tot timpul. Eram deja beti morti si cu chef de caterinca si cred ca asta i-a placut mult pentru ca restul erau super “into it”. A fost si momentul cand am realizat ca noi eram printre singurii de acolo care venisem “for fun”. Erau oameni care nu au buat un strop de alcool si s-au culcat la ora 10 pentru ca aveau antrenamente a doua zi… cum de altfel si trebuie facut. Doar ca noi nu am realizat amploarea evenimentului. Am decis apoi sa mergem catre hotel sa ne odihnim… doar ca in drum spre hotel ne-am oprit cu Pascal la un bar (evident detinut tot de el). Pascal a plecat pe la ora 1, iar noi am continuat acolo pana la inchidere, undeva in jurul orei 3. Am zis ca o sa ne-o ardem ca “gentleman racerii” din anii ‘60 care se facau cacat cu o noapte inainte, iar apoi castigau cursa… cam asta gandeam noi. (fun fact: la baru asta oamenii au dat toata noaptea pe mute pe un ecran filmulete de pe youtube cu accidente din Rusia). Chiar daca pare imposibil, seara nu s-a terminat aici… Ajunsi la hotel unul din colegii mei a gasit intr-un garaj o ruleta adevarata si am decis sa continuam sa jucam ruleta pe shoturi…
Am facut asta pana la ora 6.30 dimineata. Fatza lui Pascal cand a venit la hotel de dimineata si ne-a gasit inca in curte, cu a 15a sticla de vin aproape terminata, a fost priceless. Venea de la piata de peste, unde facuse SINGUR cumparaturile necesare pentru masa din acea seara, pe care tot el urma sa o pregateasca. Omu initial credea ca ne-am trezit devreme, cand noi defapt nici nu terminasem seara. A inceput sa rada si ne-a trimis la culcare pentru ca incepeau antrenamentele la ora 2, iar calificarile undeva in jur de ora 4-5.
Sambata:
Inainte sa ma culc, Pascal mi-a spus ca daca vreau, pot sa merg cu el si cu 2 alti tipi, la ora 10 sa ne arate pe’ndelete colectia – omu se prinsese cu o zi inainte ca sunt maniac cu masinile, cand m-a vazut cum salivam. Chit ca eram inca MORT de somn (si de beat), mi-am pus 20 de alarme si m-am trezit pentru ca nu puteam rata o asa ocazie.
Cred ca omul a apreciat super mult ca m-am tinut de cuvant si m-am trezit pentru ca nu cred ca se astepta sa o fac tinand cont ca cu 3 ore inainte m-a gasit jucand ruleta pe shoturi. A fost si momentul cand a realizat ca intradevar suferim de aceiasi boala legata de masini si ca avem “o pasiune ce ne leaga“.
Dupa un tur in care am stat si am balit la exponate timp de vreo 2 ore, m-am intors la hotel sa ii culeg si pe restu alcoolicilor si sa mergem la circuit sa ne luam echipamentul si sa incepem antrenamentele.
La ora 2 eram deja pe circuit, gata echipati si incredibil de mahmuri. Circuitul are 1.2 km si este unul destul de tehnic, dar in care in linie dreapta, cu karturile in 2 timpi, ajungi undeva la 120 km/h. (durata unui lap e de 1.01 – track record la eventimentu asta).
Am inceput prin 1 sesiune de 20 de minute in karturi in 4 timpi, de 8 CP pentru recunoasterea circuitului. Nimic spectaculos, pentru ca toti ne mai dadusem inainte cu genul asta de karturi. Adevaratul soc a fost cand am trecut apoi la 2 timpi. Nu cred ca voi mai merge niciodata la karting normal dupa experienta asta.
Am avut fiecare din echipa cate 20 minute de antrenamente dupa care trebuia fiecare echipa sa isi aleaga cel mai bun pilot si sa trecem la 10 minute de calificari. Dat fiind faptul ca 3 din colegii mei nu se mai dadusera niciodata cu karturi intr-o competitie de genul, nu a fost foarte greu ca eu sa fiu desemnat sa particip pentru calificari, avand cel mai bun timp dintre ei.
In calificari am scos 1.05.xxx, ceea ce m-a plasat pe locul 4 din 20. Nu a fost rau deloc, tinand cont ca asa cum v-am spus si mai devreme oamenii o luau foarte in serios. Cei de pe locul 1 il aveau pe campionul Frantei la categoria aia de karturi, iar echipa de pe locul 2 au platit timp de 1 an antrenor care sa ii pregateasca pentru evenimentul asta. Noi aveam doar alcool in sange din seara dinainte.
Dupa toata adrenalina asta, eram deja treji toti si incet incet incepeam sa realizam ca treaba e groasa. Cu toate astea mi-a placut super mult ca toti ne dadeau sfaturi cu ce trebuie sa facem si ca sa ne gandim bine la o strategie etc etc… Cea mai tare faza a fost cand unul din ceilalti concurenti ne-a intrebat daca ne-am facut tabel excel in care sa monitorizam evolutia si daca avem strategie pentru a doua zi. Asta a fost momentu cand ne-a lovit pe toti: “habar nu avem ce facem”.
Inconstienti fiind, cum am ajuns la hotel/restaurant am inceput sa bem iar, doar ca in seara asta am fost mai cumpatati. Colegii mei s-au culcat pe la ora 1 jumate pentru ca incepea cursa la ora 8. DE LA 8 LA 8… trebuia sa fim in forma :))) Eu am ales sa mai stau la un ultim pahar cu Pascal si inca un urcrainian, prezent la eveniment, pana in jur de ora 2 jumate. Omu ne-a povestit viata lui si va zic sincer ca are una din cele mai tari povesti pe care am auzit-o vreodata. Nu o pot reda pentru ca modul la care a povestit-o a fost genial. Tot ce pot sa va spun este ca nu a uitat de unde a plecat si ca apreciaza fiecare moment din viata asta si respecta pe toata lumea.
Duminica:
Cu chiu cu vai, ne-am trezit si am ajuns la circuit in jur de ora 7.30. Karturile erau in curs de aliniere la start.
Am reusit sa ma anturez cu o parte din baietii “veterani” si am parcurs cu ei tot circuitul la pas pentru tips & tricks si repere de franare. Pana in urma cu 2 ani, evenimentul asta se facea fix ca la Le Mans.. 24 de ore NON STOP. O parte din baietii de acolo il visau si in somn. Trebuie sa recunosc ca m-a ajutat enorm, chiar daca nu am reusit sa parcurgem decat jumatate din traseu pentru ca trebuia sa inceapa cursa.
La ora 8.00 a inceput totul. Am aruncat-o pe Serena prima in joc. De ce sa ma cac pe mine… am zis sa o las pe ea prima ca sa vad ce se intampla cu adevarat in cursa :))) In timp ce ea tocmai ce incepea cursa, restul ne chinuiam sa gasim o strategie pentru cursa:
“cand schimbam ?”
“care e ordinea ?”
“da cand schimbam cauciucurile ?”
“dar cand alimentam ?”
Overall eram gen: “sa-mi bag pula ca habar nu avem nimic”.
Colac peste pupaza dupa ce ca eram varza… ne-au si penalizat pentru ca eram prea slabi ca greutate. Media echipei noastre era undeva la 80 de kile, fapt ce ne-a adus o penalizare de 2 ture din start.
Pana sa ne dezmeticim, la mai putin de 5 minute de la start, Serena i-a taiat fata celui care imi daduse sfaturile inainte de cursa si l-a scos violent de pe circuit in linia de start/finish. Shit just got real ! Dupa ce a schimbat Serena s-a dus sa isi ceara scuze pentru eroare, iar omul a fost super ok si a explicat ca oricum pe parcursul celor 12 ore vor fi multe iesi in decor, asa ca timpul pierdut poate fi recuperat eventual. Reactia lui super amicala m-a lasat mut.
Usor usor am decis ca suntem acolo sa ne distram si ca ar fi bine sa facem fiecare 10/11 ture si ca ar trebui sa facem prima alimentare un pic inaintea celorlalti ca sa nu stam la coada si sa pierdem timp. Ideea cu alimentatu a fost ok, pt ca au fost indivizi care au pierdut si cate 6 minute asteptand sa alimenteze. Ideea cu schimbatu la numar de ture in loc de minute a fost o eroare, pentru ca aveam indivizi care faceau 1.12-1.15 in timp ce ceilalti eram in jur de 1.06… si credeti-ma ca pe parcursu a 12 ore, chestia asta se simte.
In fine, cu fiecare ora care trecea am reusit sa ne mentinem pozitia 8 din 20, ceea ce a fost mai mult decat onest, tinand cont ca am fost ultimii alcoolici (defapt primii la capitolul asta) si ca am dormit 4 ore cu o noapte inainte si 3 ore vineri noapte. In jurul orei 11 deja incepusem sa ne prindem care e treaba si usor usor, pe masura ce s-a incalzit si pista, incepeam deja sa scoatem timpi din ce in ce mai buni. Deja batalia nu se mai dadea pentru a castiga, ci doar pentru a ne bate propriile “personal best-uri”. Pe langa asta se dadea o batalie foarte stransa intre locurile 8 9 si 10, ceea ce a facut toata competitia foarte si tensionata.
In jurul pranzului deja mahmureala trecuse, dar oboseala isi spunea cuvantul.
Cea mai misto parte a competitiei a fost incepand cu ora 2-3 dupa amiaza, dupa schimbul de cauciucuri. Deja cunosteam pista foarte bine… toti aveam reperele invatate si iar cauciucurile deja aveau un grip senzational. Intre ora 3 si 6 ne-am distrat enorm. Am testat limitele personale si ale kartului la maxim. Senzatia aia cand intrii in sicana cu 110-120km/h intr-un cacat de kart si iti iese perfect… momentul ala cand urli singur de fericire ca ti-a iesit, iar apoi realzezi ca in 5 metri ai alta curba si te caci pe tine de frica ofera un sentiment greu de descris.
In jurul orei 6 deja eram obositi. Regulamentul compeitiei ne obliga sa facem cel putin 55 de schimbari pe parcursul celor 12 ore. Daca nu atingeai acest target primeai o penalizare de 2 ture per schimbare ratata.
Partea cea mai misto este ca cu 2 ore inainte de final am realizat ca echipa de pe locul 9 (noi eram pe locul 8) este fix la 2 ture in spatele nostru, dar avea o schimbare de pilot in plus. In medie pierdeai oricum cam doua minute la o schimbare, ceea ce insemna ca eram oarecum la o diferenta de 40 de seunde unii de ceilalti. Asta ne-a ambitionat cel mai tare si ne-a facut sa ne calculam fiecare miscare, fiecare schimbare si am incercat sa nu scapam kartul in nici macar o curba, pentru ca automat pierdeam 4-5 secunde per spin (asta daca nu ieseam in pietris, unde trebuiau sa vina sa te scoata si pierdeai cel putin 3 ture).
Senzatia de competitivitate a fost una din cele mai tari pe care le-am trait vreodata… cu atat mai mult cu cat era clar ca noi eram acolo “pata de culoare” intr-o mare de oameni care traiau pentru asta. Iar faptul ca ne aflam in prima jumatate, ne-a ambitionat si mai tare.
Cu 12 minute inainte de final, mai aveam o schimbare de facut. Echipa de pe locul 9 (noi eram in continuare locul 8) era la 2 ture in spate… cel putin asa ne arata ecranul. Ceea ce insemna ca daca calculam undeva la 2 minute pierdute la schimbare, erau sanse mari sa ne-o ia inainte. Daca nu faceam schimbarea si acceptam penalizarea, picam automat pe locul 9 si nu puteam sa acceptam asta, tinand cont ca am stat mai bine de 10 ore pe locul 8. Efectiv nu puteam accepta asta. Era incredibil cum aceiasi echipa care vineri se caca pe ea ca nu vrea sa mearga la event, acum trageam cat puteam de tare sa “castigam”. Chiar daca castigul pentru noi consta in a obtine locul 8.
Echipa a decis sa ma trimita pe mine. Presiunea pe care am simtit-o atunci nu pot sa o descriu in cuvinte. Daca o scapam, automat pierdeam. In acelasi timp ma chinuisem toata ziua sa scad sub pragul de 1.05. O batalie interioara se dadea in mine intre a scoate un record personal si a “castiga” locul 8. Daca scoteam record personal, riscam sa o pierd… si daca o pierdeam eu, pierdea toata echipa locul 8. Imaginea stearsa pe care o vedeam cu coada ochiului la fiecare tur, cu colegii mei urland de la boxe sa o tin constant pentru ca doar asa castigam vs. dorinta aia nebuna de a o impinge si mai tare si mai tare, cu riscul de a o pierde este incredibila… iar dupa 12 ore… chestia asta se putea intampla foarte usor. A fost momentul cand am realizat ce inseamna cu adevarat spiritul de echipa. Spiritul de a nu da cu piciorul acelui ceva la care a lucrat impreuna timp de 12 ore.
Cateva poze din ultimele lap-uri:
Intr-un final cursa s-a incheiat si steagul de finish a fost fluturat. In continuare nu stiam ce s-a intamplat… inainte sa schimbam ultima oara, aveam un avans de 10 secunde (tinand cont ca aveam sa pierdem undeva la 2 minute cu schimbarea de pilot). Nu stiam daca am reusit sa mentin avansul, daca am reusit sa il maresc, sau daca am pierdut locul 8. M-am dat jos din kart si i-am cautat disperat din privire pe colegi, care se indreptau spre linia de finish… Zambetul lor m-a facut sa realizez ca “am castigat”. Am castigat locul 8… nu credeam ca ma voi putea vreodata bucura de o asa pozitie. Nu doar ca am reusit sa pastram cele 10 secunde, dar aparent am avut cea mai rapida schimbare pe care am facut-o in ziua respectiva si am reusit ca in ultimele 12 ture pe care le-am facut sa marim diferenta la 49 de secunde. Nu stiu daca ei au cedat si au scapat-o, sau daca doar am mers foarte bine… cert e ca am reusit. Cireasa de pe tort a fost cand am aflat ca am fost cea mai buna echipa de debutanti.
La final, ca sa o termin scurt… a fost o experienta extraordinara. Partea cu Pascal si Michel mi-a redat speranta ca genul asta de oameni inca mai exista, iar partea cu kartingul mi-a demonstrat inca o data de ce suntem asa dependenti de motorsport si de competitii. Masinile si competitiile de genul asta ne imping sa vrem sa facem intotdeauna mai bine. Dar cel mai important este ca ne leaga ca pe noi ca indivizi. Nu cred ca exista vreo alta experienta care sa lege un grup de persoane intr-o echipa mai buna decat motorsportul. Pe data de 18 voi participa la un “raliu” de 10 ore, intr-un Citroen 2CV. Vom pleca din Monaco, iar itinerariul in vom afla in ziua cursei. Este un eveniment caritabil pentru copii bolnavi de cancer la ficat. Ironic tinand cont de ce v-am povestit mai sus.. dar sunt convins ca va fi o experienta formidabila.
Un articol scris de: Cezar
P.S. : Sa nu credeti ca va las sa vedeti doar 2 imagini de la un asa garaj unic in lume si destul de ascuns. Mai jos puteti gasi mai multe imagini:
Recent Comments